Facultatea de Ştiinţe Juridice, Sociale şi Politice din cadrul Universităţii „Dunărea de Jos" din Galaţi are deosebita plăcere de a vă anunţa că a decis să-i acorde titlul de Doctor Honoris Causa distinsului profesor universitar doctor Neagu Djuvara.

Contribuţia la promovarea valorilor europene şi euroatlantice, precum şi activitatea remarcabilă din punct de vedere profesional, didactic şi ştiinţific au fost doar două dintre argumentele pentru care Facultatea de Ştiinţe Juridice, Sociale şi Politice a decis să-i acorde domnului profesor Neagu Djuvara această distincţie.
Membru al corpului academic al Universităţii Bucureşti, domnul Neagu Djuvara este o personalitate emblematică în domeniile filosofie, diplomaţie, drept, istorie şi jurnalism, autor de cărţi, studii şi articole de specialitate de referinţă pentru ştiinţele sociale şi umaniste.

Festivitatea de acordare a distincţiei va avea loc miercuri, 5 decembrie 2012, ora 11.00, în sala de
festivităţi Aula Magna, Corp AE, Campusul Ştiinţei.

LAUDATIO privind personalitatea domnului prof. univ. dr. Neagu Djuvara cu prilejul acordării înaltului titlu academic de Doctor Honoris Causa al Universităţii "Dunărea de Jos" din Galaţi

Într-o lume a performanţelor tehnice, succeselor şi şanselor aleatorii, modelul de disciplină academică, temeinicie şi vivacitate intelectuală - mai puţin spectaculos, în ciuda greutăţii sale de aur curat şi puterii de dăinuire - scapă adesea privirii noastre grăbite.
La începutul acestui veac, care urmează unuia tulburat de enorme aberaţii şi de nesfârşite suferinţe, ne putem recăpăta încrederea în energiile creatoare ale omului onorând personalităţi care, învingând adversităţile, inerţiile, atingând universalitatea prin simţirea şi acţiunile lor benefice, prezintă modele dătătoare de speranţă de o neobişnuită originalitate. Profesorul Neagu Djuvara se numără printre acestea.
În urmă cu 10 ani, Neagu Djuvara susținea, ca profesor invitat la Facultatea de Istorie a Universității noastre, un curs de istorie a popoarelor balcanice. Astăzi, domnia sa se află aici pentru a primi recunoaşterea pentru o activitate care, depăşind cu mult pe cea universitară, face dificilă încadrarea strictă a personalității sale într-un singur domeniu de exprimare.
Născut pe 18 august 1916 la Bucureşti, Neagu Djuvara îşi face studiile la Paris, fiind licențiat în istorie la Sorbona (1937), obținând şi titlul de doctor în drept, tot la Paris, în 1940. Se reîntoarce la Bucureşti şi este implicat, ca elev-ofițer, în campania din Basarabia şi Transnistria în perioada iunie - noiembrie 1941. După o discuție cu Victor Rădulescu-Pogoneanu, în anul 1943 devine diplomat de carieră, fiind admis prin concurs în Ministerul de Externe şi trimis la Stockholm ca secretar de legație în 1944 - post pe care îl va ocupa până în 1947. Din acel moment rămâne în exil datorită implicării sale în procesele politice care aveau loc în țară. Fiind un valoros diplomat de carieră - după ce făcuse parte din „micul grup de la Externe" din România şi apoi recunoscut în Occident că susţinuse, clandestin, cauza Aliaţilor, împotriva Germaniei naziste, i s-a permis accesul direct la elita politică românească în exil, care era refugiată în Franţa şi în America (Grigore Gafencu, Alexandru Cretzianu, Constantin Vişoianu, Brutus Coste, Radu Plessia (Pleşia), George Anastasiu, Emil Ciurea, Aristide Burileanu ş.a.). În această perioadă de refugiu, departe de țară, intră în legătură cu Comitetul Naţional Român, condus de generalul Rădescu, şi asistă la toate negocierile dintre partidele politice în exil, militând neîncetat pentru soarta românilor, în diverse organizații ale exilului românesc (secretar general al Comitetului de Asistență a Refugiaților Români de la Paris, jurnalist la Radio Europa Liberă, secretar general al Fundației Universitare „Carol I", exercitând şi funcția de secretar general al Casei Romaneşti de la Paris (1984-1989).
Îşi continuă munca diplomatică, plecând în 1961 în Africa, în Republica Niger, unde va sta douăzeci si trei de ani în calitate de consilier diplomatic si juridic al Ministerului nigerian al Afacerilor Străine. Totodată, în această perioadă, este concomitent profesor de drept internațional şi istorie economică, la Universitatea din Niamey.
În anul 1972, după studii de filozofie la Paris, obține doctoratul de stat (docența) la Sorbona, iar în anul 1988 primeşte diploma Institutului de Limbi şi Civilizații Orientale de la Paris.
Se reîntoarce în țară în decembrie 1989, iar între 1991 şi 1998 activează ca profesor - asociat la Universitatea din Bucureşti. Este membru de onoare al Institutului de Istorie „A.D. Xenopol" din Iaşi şi a Institutului de Istorie „N. Iorga" din Bucureşti. A fost decorat cu Marea Cruce a Ordinului Național „Serviciul Credincios" si cu „Ordre des Arts et des Lettres" în grad de Ofițer.
În formarea sa ca istoric, două componente majore şi-au pus amprenta. Prima a fost cea de practician al istoriei, care n-a învăţat meserie din manuale, cu logica lor didactică, ci a citit-o pe viu, în familie, în cabinetele diplomatice, pe front, în exil, pe baricadele anticomunismului mediatic, în conflicte tribale şi puciuri africane. În România, Franţa, Rusia, Suedia, Niger a văzut istorie vie, lumi care se surpă şi renasc, care se transformă continuu. Toate acestea l-au făcut „martor unic sau excepţional de preţios al evenimentelor".
A doua componentă, cea de teoretician al istoriei, i-a fixat dioptriile cu care să vadă şi să diagnosticheze umanitatea. Format ca istoric profesionist în Parisul postbelic, în focul viu al ideilor, Neagu Djuvara a ales să cucerească o cetate dificilă: o teză doctorală de istorie comparată a civilizaţiilor, lucrând cu concepte încă fluide, prinse între zvâcnirile şcolii metodice şi mintea iscoditoare a lui Braudel şi a promotorilor istoriei totale.
Aş spune că nu fatalitatea a decis atunci în alegerea temei şi a metodei, ci convingerile sărbătoritului de astăzi. Căci, alegând să cerceteze maratonul civilizaţiilor, Profesorul Djuvara a primit privilegiul de a călători prin spaţiu şi timp, prin Babilon şi Atena, Alexandria şi Roma, Constantinopol şi Mecca, din negurile protoistoriei şi până în ceaţa Războiului Rece. A fost o lucrare greu zămislită, redactată în zilele de sâmbătă şi duminică, cu scrisul transformat într-o veritabilă tehnică de supravieţuire intelectuală în teribila arşiţă africană. Lucrarea l-a format şi deformat pe Neagu Djuvara, transformându-l într-un istoric complet. Nu medievist, modernist sau contemporaneist, ci pur şi simplu istoric, în echilibrul just dintre istorie evenimenţială şi lungă durată, dintre macro şi microistorie, dintre diplomaţie şi mentalitate. Aş zice că în spiritul sfatului magistral al Lordului Acton: „Studiaţi probleme, nu epoci".
Comisia de doctorat a fost o reuniune a titanilor: scepticul Raymond Aron, cel mai mare filosof francez al istoriei, clasicistul Henri Irenée-Marrou, minte cu o claritate de cristal, minuţiosul Alphonse Dupront, specialist de marcă în sociologia religiilor, şi afabilul Charles Morazé, unul dintre conducătorii celei mai influente reviste de istorie din toate timpurile. Veritabili zei în Panteonul istoriografiei franceze consacrau viziunea evoluţionist-organică a istoriei civilizaţiilor, cu interes pentru dimensiunea şi longevitatea lor, fenomenele recurente, procesul de aculturaţie, viaţa civilizaţiilor.
Modelul teoretic propus de istoricul Djuvara insistă asupra ciclicităţii istoriei, a schemelor de evoluţie, a variantelor şi constantelor din mersul umanităţii. Publicarea tezei de doctorat, în româneşte apărută sub titlul de „Civilizaţii şi tipare istorice. Un studiu comparat al civilizaţiilor", încheia faza larvară în formarea lui Neagu Djuvara. Faza de înflorire avea să urmeze câteva decenii mai târziu.
Aluatul acestei lucrări stă la baza întregii sale activităţi publicistice. Aceasta a avut câteva extensii majore. În plan practic amintim lucrarea „Războiul de 77 de ani (1914-1991) şi premisele hegemoniei americane", în care modelul teoretic este aplicat la istoria politică a veacului al XX-lea. Apariţia unei puteri de prim rang, Statele Unite ale Americii în acest caz, geografic cea mai depărtată şi intrată ultima în competiţia pentru hegemonia civilizaţiei occidentale, urmează perfect şablonul, împlinind o cvasifatalitate.
Curiozitatea creatoare l-a îndemnat, totodată, să-şi scruteze propria disciplină de studiu. A publicat, astfel, un eseu de epistemologie numit „Există istorie adevărată? Despre relativitatea generală a istoriei", în care încearcă să răspundă la întrebări imposibile: ce este istoria, natura cunoaşterii istorice, specificul curiozităţii istorice, cauzalitatea în istorie, adevărul istoric, limitele obiectivităţii istorice etc. În cele mai multe privinţe, bătrânul Djuvara îşi arătă colţii de lup tânăr, actualizându-şi discursul şi combătându-i pe apostolul Ranke sau pe sfântul Raymond Aron. În fond, cum nota în mai multe rânduri, „prezentul modifică neîncetat viziunea noastră asupra trecutului". Prezentul creează trecutul, însă nu în sensul orwellian de mistificare a acestuia. „Trecutul nu este o masă inertă, un dat încremenit pe vecie, e plin de viaţă, care lasă urme. Focul mocneşte mereu sub cenuşa" trecutului.
Destinul i-a oferit lui Neagu Djuvara istoria trăită (history as actuality). Singur şi-a ales să se ocupe de istoria cunoaştere (history as thought) şi să lase posterităţii fărâme de mărturie istorică (history as record). Opera sa istorică s-a născut din două interogaţii simple: Cine suntem? Cine sunt? La toate a răspuns nu doar cu acribia savantului, ci şi încercând să transplanteze poezia stilului în trupul operei istorice. „Aş fi vrut, spunea Iorga, să am mai mult talent poetic, pentru a fi mai aproape de adevăr".
La întrebarea „cine suntem?" a răspuns sub forma adevărului ca poveste, în fapt prin readucerea istoriei la origini, în înţelesul de istorisire, povestire. „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri" nu răstoarnă mituri şi nu rezolvă marile enigme ale istoriei noastre naţionale. Aceasta însă place, cu un limbaj accesibil, amintind de blândeţea bunicului care-şi încântă nepoţii cu adevăruri din epoci apuse. La aceeaşi întrebare a răspuns şi în „Aromânii: Istorie, limbă, destin", redactată în anii celei de-a treia tinereţi pariziene. Lucrarea s-a născut la INALCO, când studentul septuagenar buchisea limba sârbo-croată, rămânând până astăzi o serioasă şi solidă istorie a romanităţii sud-dunărene.
Străinilor le-a arătat cine suntem într-o altă lucrare, pe care o menţionăm, „Între Orient şi Occident. Ţările Române la începutul epocii moderne". Nu doar pentru că programul de masterat derulat la Facultatea de Istorie se numeşte „Spaţiul românesc între Orient şi Occident", dl. Djuvara fiindu-i un fel de naş spiritual in absentia, ci şi pentru că, prin prezentarea domnului şi boierilor, bisericii şi oraşului, ţăranilor şi ţiganilor, habitatului şi caracterului românilor, alimentaţiei, credinţelor şi superstiţiilor acestora, autorul realizează o lucrare unică de istorie socială şi a mentalităţilor, aproape de stilul noi istorii a Analelor. Includem aici şi lucrarea „Thocomerius - Negru Vodă. Un voievod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti", ale cărei valuri stârnite în liniştitul lac al istoriografiei româneşti au readus în discuţie tabuurile istoriei noastre naţionale.
La întrebarea „cine sunt?", Neagu Djuvara vorbeşte despre originile familiei sale. „Ce au fost boierii mari în Ţara Românească. Saga Grădiştenilor (secolele XVI-XX)" valorizează cercetări mai vechi de istorie social-politică. Boierii Grădişteni ne sunt prezentaţi în odiseea lor peste veacuri, de la începuturile eroice şi sclipirile patrioţilor din veacul renaşterii naţionale şi până la bastarzii şi alienarea care anunţau stingerea neamului.
Mai apoi, Profesorul Djuvara şi-a scris şi descris, cu multă detaşare, propria poveste. Deşi nu se declară un adept al genului memorialistic, fatalitatea îl obligă să vorbească despre oglinda spartă şi tulbure a complexei sale existenţe. „Nu sunt memorii construite, chibzuite, cizelate, logic, organizate, ci doar amintiri fugare, mărturii şi mărturisiri". Nici că se putea mai bine, căci avem mare nevoie de „history as record", ingredientul din care istoricii produc noua cunoaştere. Este partea durabilă a operei sale, condamnată să se surpe rapid, căci munca istorică „nu poate niciodată reprezenta un ansamblu clădit pe vecie, ci doar o cărămidă sau un colţ de zid la o clădire care se surpă necontenit, ca în legenda meşterului Manole; clădire pe care suntem însă osândiţi s-o construim mai departe, la nesfârşit, ca în mitul lui Sisif".
În construcția epistemologică a profesorului Djuvara se aşează o semnificație umanistă şi culturală care face parte dintr-o viziune optimistă pe care doar un spirit de anvergura celui celebrat o poate avea; o viziune asemănătoare avea, la propria-i vreme, Mircea Eliade, care credea că fiecare cultură şi fiecare perioadă istorică au obligația de a construi propriile interpretări asupra trecutului şi de a le valorifica în prezent într-un mod creator, cu credinţa că este vorba de eforturi subiective şi limitate prin însăşi condiția subiectului uman trăitor în istorie.
Pentru întreaga activitate mai sus evocată, la propunerea Facultăţii de Şiinţe Juridice, Sociale şi Politice, Senatul Universităţii a hotărăt să acorde, astăzi, 5 decembrie 2012, domnului profesor universitar doctor Neagu Djuvara, înaltul titlu academic de Doctor Honoris Causa al Universităţii ,,Dunărea de Jos" din Galati.

Vivat, crescat, floreat!

Preşedintele Senatului Universitar,
Prof.univ. dr. ing Lucian Georgescu